Am petrecut mai bine de o saptamana intr-o zona uitata de lume, zic asta fiindca semnalul GSM este un lux, iar daca asta se intampla cu telefonul, va imaginati cum sta treaba cu internetul!
Au fost niste zile frumoase de liniste, frumusete si reincarcare “energetica”…un loc unde grijile zilei de maine sunt puse pe locul doi, cel putin de oaspetii ca mine.
Un loc unde frumusetea naturii se intalneste cu “mana omului” in proportii mult diferite fata de mediul urban, in care-mi duc in general viata zi de zi…un loc in care am avut sansa sa copilaresc. Un loc fascinant pentru unii, un mediu propice pentru sufletul meu!
Merg acolo de cand m-am nascut, fiindca m-am nascut pe drumuri, asta daca stiti ziua va puteti imagina si de ce…
Dar nu din aceeasi intamplare am copilarit pe acele dealuri, am urcat de mic acele rapi…m-am plimbat in ploaie pe drumuri de tara, am colindat pe crestele dealurilor dupa cireste, zmeura si prin parduri dupa bureti(ciuperci pentru ce-i care nu stiu ce sunt) si mure.
Am colindat chiar zi iarna, cu sania acele dealuri…m-am dat la vale pe cele mai abrupte coaste, tocmai din varf, pe o saniuta incarcata cu varf cu “crengi de mesteacan” pentru maturoi si eu deasupra.
Am dus veri intregi apa la cei care coseau iarba ori la cei pe care o adunau, de la fantani si izvoare doar de localnici cunoscute…toate astea de cand bidonul de 3 litri era mai mare ca mine.
Mi-ar place sa ma duc mai des si sa stau mai mult prin acele locuri in care am prins radacini strasnice, cred eu, insa viata parca imi impune ea ritmul.
Ma bucur totusi ca m-am putut bucura de acele meleaguri de poveste, cand era cel mai important, adica la momentul potrivit!
Ce privelisti minunate. In ce loc frumos te-ai nascut, imi si imaginez locul incarcat de zapada asa cum era probabil cand te-ai nascut.:-)
m-am nascut intr-un spital :)), intr-un oras… dar vorba vine pe drumuri, ca n-am fost acasa :-p. Desi probabil ar fi fost interesant :), cine stie ce povesti mai auzeam si asa sunt multe.
M-am gandit eu ca la oras, in spital, dar ma refeream la peisajul de iarna din acea zona rurala, pitoreasca. Sa sti ca unele femei saracele nasc si in salvare si la tara daca le apuca si nu mai au timp sa ajunga la spital:-) 🙂
Este adevarat, nu conteaza unde ne nastem sau cum…important e sa fim sanatosi fiindca conteaza cum ne traim viata!
E limpede, tehnologia nu are ce sa caute acolo.
Ce minunata tara avem!
Intradevar, o sa revin cu fotografii chiar mai frumoase decat astea.
dar tot nu am priceput unde ai fost?!
intr-o localitate din Romania, in care Orange si Vodafone nu-si fac treba…doar cosmote misca de vreo 3 ani prin zona.
Aha, deci tu ai fost obligat sa stai departe de tehnologie! Si noua ne-ai spus ca a fost din initiativa proprie. 😛
Daca depuneam putin efort, gen urcam dealuri pana pe creasta beneficiam de ele 😀 dar m-am limitat doar la aparatul foto digital :))
dar ce multe altfel de localitati sunt in RO …
ori fi, insa asta e cea mai importanta pentru mine
Mamaaa, ce frumos e, Pato! Norocosule. Vad ca esti misterios, nu ne zici unde ai fost.
Trebuie sa ramana sacru locul ala, o sa fiu egoist de aceasta data…fiindca orice actiune are si o reactiune, tot aud “vama nu mai e ce a fost o data”, dar din cauza celor care au promovatat-o atat adica cei care s-au bucurat de ea, cande era ca o data au schimbat asta in mod indirect sau poate direct.
Idilica zona, nu prea ai cum sa nu te incarci pozitiv. Perfecta pentru relaxare!
Pato, dar tu mergeai dupa bureti? Adica stiai tu care sunt comestibili si care nu? Dupa cirese, mure, zmeura si fragute mergeam si eu, dar dupa ciuperci? Nu neg ca mancam, dar nu erau culese de mine. 😛
Nice, draga mea, in acele zone nu e indicat sa mergi singur pe dealuri, prin padure nici chiar distante scurte… ca nu se stie ce se poate intampla e oare cum salbaticie :D.
Implicit nici eu nu plecam singur, culegeam ce culegeau si restul si fireste ca eu copil fiind ce adunam duceam la cineva mai in varsta daca nu erau bune le arunca! Nu indic sa culeaga nimeni bureti si sa-i manance daca nu sti cu certitudine ca-s comestibili…eu unul nu o fac, decat daca stiu ca cine imi garanteaza stie ce vorbeste.
Aduce mult cu zona Clujului, numai pe acolo sunt asemenea locuri
Nu-i din zona aia, sa inteleg ca de acum o sa incercati sa ma trageti de limba :D, micsoram arealul…putin cate putin
Nu, doar ca tocmai au venit niste rude de acolo si peisajele sunt asemanatoare din ceea ce am vazut eu in poze, eu una nu am fost niciodata in Cluj. Conteaza ca te-ai relaxat asa ca nu trebuie sa ne spui noua, e bine sa ramana secretul tau. Oricum tara noastra are multe locuri. la fel de frumoase. Si eu am descoperit cand am plecat in excursii tot felul de locuri desprinse parca din povesti in zone mai mult sau mai putin cunoscute.
Sunt adevarate mine de aur pentru oameni, daca chiar si micile evadari au un efect atat de mare si de important, mi-am schimbat chiar starea de spirit cat am stat acolo, acum se simte insa cotidianul isi pune si el amprenta.
Cred că pitorescul locului te-a făcut să uiţi, măcar parţial de lipsa tehnologiei. POzele mi-au amintit de zona în care îmi petreceam eu vacanţele, şcolare… ehe demult, pe vremea dacilor şi a romanilor 😉
acum aproape 2000 de ani 😀 wow, e bine ca mai arata ca atunci, o parte din lumea asta :D…sper ca si peste 2000 sa mai fie!
frumos! cu totii cred ca avem acele locuri unde cu drag ne intoarcem cand si cand si care au un farmec aparte.
Nu si copii din ziua de azi, care n-au aceste locuri…poate mall-urile! Dar nu se compara.
O iesire de cateva zile in salbaticie merge, chiar daca nu prea pot lasa tehnologia acasa…
:)) stiu ca e greu inceputul, dar daca ai ajuns deja acolo o sa canti “peeeerfect!!!! fara tine…”
Toati avem niste locuri in suflete de care nu ne putem desparti, indiferent la ce distanta suntem de ele in realitate. Foarte frumoase peisajele.
Si tu ai? Parca esti Bucurestean, daca ai si bunici Bucuresteni…trista poveste.
Nu nu, bunicii mei sunt din Braila.
Braila, iauzi… ce lume mica, eu sunt din Braila :))
Uaaiii, căpiţa aia de fân mi-a amintit şi mie de zilele calde de vară când mergeam cu bunicii pe câmp, la muncă. Bine, că pe mine mă cam trimiteau să stau la umbră, mă necăjeam că eu nu puteam să particip full-time la treburi, aşa cum participau toţi restul :)) Să le duci apă, da – cam asta era atribuţia nr. 1.
Uneori, când era doar bunicul plecat pe câmp, la muncă, ne trimitea bunica pe mai mulţi copii cu mâncare şi apă (şi nu doar pentru bunicul, ci şi pentru alţi vecini despre care ştia că erau “în soare”). Ţin minte că noi o priveam ca pe o aventură, ne porneam într-o călătorie, cu un scop. Ne simţeam ca în romanele lui Jules Verne, hehe 😀
Ai descris şi tu tare frumos elemente rurale care ne-au înfrumuseţat copilăria, unora dintre noi cel puţin.
Mă bucur că ai avut ocazia să îţi mai petreci timp pe-acolo, Pato! Sper să mai ai timp şi posibilităţi şi să mai mergi. Ne prinde bine câte o astfel de pauză…
Crede-ma ca si eu faceam aceste lucruri, dar deja eram mai marisor…adica intrasem la scoala, cand ma trimitea cu mancare si bautura pentru cei care munceau la fan la noi. Iar cum apa si bautura era o lege nescrisa ca eu trebuia sa fac aceste lucruri, sa ma ocup ca toata lumea sa fie apta din acest punct de vedere…era o raspundere asa mare.
Ma bucur intradevar ca am avut sansa asta, imi pare rau ca timpurile se schimba, ca poate copii copiilor mei poate nu vor mai sti ce e aia vaca, cum se mulge sau de unde vine laptele. Nu vor fi vazut o gaina, o curca, ori n-au fost fugariti de un gansac(gascan) sau curcan “gluglugluglu” :)).
Asta toamna cand am fost in bucureste am vazut un automat pentru lapte, in piata Crangasi, mi se pare atat de “fara viata” copii se invata cu asta, chiar daca li se va spune ca laptele vine de la vaca si oul de la gaina, nu prea vor intelege asta. O alta amintire frumoasa e ca fugeam prin toate cuibarele sa adun oua cand eram mic zi de zi.
Se pare ca am avut o copilarie asemanatoare, zic eu ca una sanatoasa!