>
La indemnul lui Zuzu, de a povesti o amintire din copilarie, am decis sa povestesc si eu o intamplare asa mai ciudatica. De ce zic ciudatica? Poi fiindca nu am cum sa o uit… Nu pare un argument credibil, stiu asta, dar pentru a afla povestea trebuie sa aveti rabdare pentru a citi in continuare, fiecare rand in parte.
Deci cum spuneam fiind o amintire din copilarie inseamna ca eram mic, foarte mic. Cat de mic?
Poi imi amintesc ca aveam niste cizmulite din cauciuc, albastre, care erau inalte cam cat 3/4 din lungimea palmei mele. Actiunea se petrecea intr-o zona foarte frumoasa, usor montana, la bunicul meu la tara. Era o iarna friguroasa cu multa zapada, cam ca de fiecare data, tin minte ca urma facuta in zapada pentru a putea umbla prin curte, imi ajungea pana deasupra soldurilor. Cum era iarna si toti copii erau la sanius, am plecat si eu la sanius cu un prieten mai mare, echipat corespunzator cu sosete, sosoni de lana, 2 perechi de pantaloni, 1 bluza, un ilic de lana, o geaca, manusi fular si fes. Locul de sanius era situat la intrarea pe ulita pe care locuiam, care se intersecta cu drumul principal, care pe vremea aceea mai ales iarna nu prea era circulat. Era o panta sa zic de vreo 35 de grade numai buna pentru sanius, acolo dandu-ne intalnire toti “copii patriei”. Ne dadeam pe burta, in picioare, ne luam un elan inpresionant pentru a avea viteza si pentru a impresiona. Cand ne plictiseam faceam trenuletul alcatuit din minim 3-4 saniute. In acea zi eu si prietenul meu ce ne-am propus, el fiind mai mare trebuia sa vina cu elan, pe burta si cand ajungea in dreptul meu eu trebuia sa sar pe el… Zis si facut. Am uitat sa precizez ca un parau insotea drumul principal… si daca nu reuseai sa opresti sau sa virezi plonjai vreo 2 metri si jumatete in aer si ajungeai in parau. Nu mai vazusem pe nimeni si nici nu mai auzisem de cineva sa cada in parau… de acolo. Dupa ce ne-am stabilit cu sa facem, prietenul meu isi ia elan si eu prima data ezit sa sar pe el astfel ca prima incercare esueaza. Toti copii se uitam nedumeriti la ce aveam noi sa facem, imi fac curaj si a doua oara sar, viteza era foarte mare. Din saritura m-am dezechilibrat si mi-am gasit cu greu pozitia pana am ajuns in intersectie, eu nu ajungeam cu picioarele jos sa franez sau sa virez, toata aceasta treaba cazand in carca prietenului meu. M-am ingrozit vazand ca ne apropiem de malul albiei paraului si sania noastra nu schita nici o manevra din cele amintite mai sus. Zbor 4-5 secunde cu sania prin aer de la inaltimea aia pana jos…cam atat cred ca am facut. Fireste in mintea mea au trecut mult mai multe. Ajungem jos cu bine, cred ca datorita ghetii care ne-a atenuat caderea, spargandu-se cu noi. Daca nu era sania sigur am fi cazut de pe sanie, care probabil s-ar fi rasturnat, si ne-am fi julit si lovit rau prin pietrele care erau acolo.
Ma dau jos de pe sanie apa rece imi intra in ciubotele, imi dau lacrimile, ma incerca un planset. Prietenul meu imi spune sa nu plang ca se uita toti copii la noi si or sa rada, toti se adunasera pe malul de unde incepusem decolarea/aterizarea ca nu stiu cum pot sa ii spun, fiind si una si alta. Apa inghetata din ciubotele ma rodea de durere, abia ma abtineam. Dar nu am plans, pana acasa. M-am dezbracat de hainele ude, am luat altele si le-am pus la uscat, si m-am urcat pe soba unde era cel mai cald.
In zilele ce au urmat am aflat ca eram considerati niste eroi.
>Frumoasa amintire…sau nu :))
Am avut si eu o astfel de intamplare. Diferenta era ca noi ne dadeam numai pe gheata unui parau. Si ne palcea sa "exploram" zonele cu gheata subtire si sa ne incercam norocul. Bine inteles ca de cele mai multe ori sfarseam in apa rece care iti ingheta si sufletul lasandu-te fara respiratie :))
>Ce frumos ai relatat inramplarea :D, desi ati fost considerati niste eroi nu as fi vrut sa fiu in locul tau…urasc frigul deci nu as fi vrut sa simt apa aceea inghetata in cizmulitele mele :-s
>Si ai racit in urma aventurii sau asta nu mai conta, ca de … erati eroi?
>Frumos..
>@derscanu: sincer nu imi mai amintesc asta, dar probabil am ramas cu sechele, imi simt mereu picioarele reci:(
@Ally: merci de compliment
>Frumoasă întâmplarea chiar dacă te-ai udat… Bine că aţi scăpat doar cu atât. Când ai ajuns acasă ai avut parte de morală din partea bunicului?
>Nici nu stii ce amintiri ai trezit in mine cu relatarea asta. 🙂 🙁
>@Florin Morosan: bunicu e cel mai bland om de pe pamant.
@Nice: poi de ce sa nu ne povestesti in zilele ce vor urma
>i-mi pare bine sa cunosc un erou :))
>daca plangeai nu iti mai dadeau eticheta de erou 😀
>Daa… iarna pe ulita.. 🙂 Ce amintiri frumoase! De micut erai asa dintr-o bucata 😀 Zice bine bibabum, daca plangeai ar fi fost cu totul altfel situatia. Privind in urma la zilele la sanius, din copilarie, si citind si patania ta… am o oarecare admiratie pentru copii, pentru copiii din noi, de atunci. Eram curajosi!
nu stiu cat curaj si cata inconstienta!
>Banuiesc ca toata lumea a patit chestii de genul asta cand a fost mic. Bine ca iti mai aduci aminte si razi cu placere de acele clipe.
Mi-am închipuit o găluşcă infofolită şi îngheţată, abia târând cizmuliţele albastre până acasă. Mi-a fost tare milă, dar m-am bucurat că nu ai păţit nimic !
iti dai seama ca imi venea sa urlu de durere, ca apa era tare rece!