Amintire dintr-o zi de iarna

>

La indemnul lui Zuzu, de a povesti o amintire din copilarie, am decis sa povestesc si eu o intamplare asa mai ciudatica. De ce zic ciudatica? Poi fiindca nu am cum sa o uit… Nu pare un argument credibil, stiu asta, dar pentru a afla povestea trebuie sa aveti rabdare pentru a citi in continuare, fiecare rand in parte.
Deci cum spuneam fiind o amintire din copilarie inseamna ca eram mic, foarte mic. Cat de mic?
Poi imi amintesc ca aveam niste cizmulite din cauciuc, albastre, care erau inalte  cam cat 3/4 din lungimea palmei mele. Actiunea se petrecea intr-o zona foarte frumoasa, usor montana, la bunicul meu la tara. Era o iarna friguroasa cu multa zapada, cam ca de fiecare data, tin minte ca urma facuta in zapada pentru a putea umbla prin curte, imi ajungea pana deasupra soldurilor. Cum era iarna si toti copii erau la sanius, am plecat si eu la sanius cu un prieten mai mare, echipat corespunzator cu sosete, sosoni de lana, 2 perechi de pantaloni, 1 bluza, un ilic de lana, o geaca, manusi fular si fes. Locul de sanius era situat la intrarea pe ulita pe care locuiam, care se intersecta cu drumul principal, care pe vremea aceea mai ales iarna nu prea era circulat. Era o panta sa zic de vreo 35 de grade numai buna pentru sanius, acolo dandu-ne intalnire toti “copii patriei”. Ne dadeam pe burta, in picioare, ne luam un elan inpresionant pentru a avea viteza si  pentru a impresiona. Cand ne plictiseam faceam trenuletul alcatuit din minim 3-4 saniute. In acea zi eu si prietenul meu ce ne-am propus, el  fiind mai mare trebuia sa vina cu elan, pe burta si cand ajungea in dreptul meu eu trebuia sa sar pe el… Zis si facut. Am uitat sa precizez ca un parau insotea drumul principal…  si daca nu reuseai sa opresti sau sa virezi plonjai vreo 2 metri si jumatete in aer si ajungeai in parau. Nu mai vazusem pe nimeni si nici nu mai auzisem de cineva sa cada in parau… de acolo. Dupa ce ne-am stabilit cu sa facem, prietenul meu isi ia elan si eu prima data ezit sa sar pe el astfel ca prima incercare esueaza. Toti copii se uitam nedumeriti la ce aveam noi sa facem, imi fac curaj si a doua oara sar, viteza era foarte mare. Din saritura m-am dezechilibrat si mi-am gasit cu greu pozitia pana am ajuns in intersectie, eu nu ajungeam cu picioarele jos sa  franez sau sa virez, toata aceasta treaba cazand in carca prietenului meu. M-am ingrozit vazand ca ne apropiem de malul  albiei paraului si sania noastra nu schita nici o manevra din cele amintite mai sus. Zbor 4-5 secunde cu sania prin aer de la inaltimea aia  pana jos…cam atat cred ca am facut. Fireste in mintea mea au trecut mult mai multe. Ajungem jos cu bine, cred ca datorita ghetii care ne-a atenuat caderea, spargandu-se cu noi. Daca nu era sania sigur am fi cazut de pe sanie, care probabil s-ar fi rasturnat, si ne-am fi julit si lovit rau prin pietrele care erau acolo.
Ma dau jos de pe sanie  apa rece imi intra in ciubotele, imi dau lacrimile, ma incerca un planset. Prietenul meu imi spune sa nu plang ca se uita toti copii la noi si or sa rada, toti se adunasera pe malul de unde incepusem decolarea/aterizarea ca nu stiu cum pot sa ii spun, fiind si una si alta. Apa inghetata din ciubotele ma rodea de durere, abia ma abtineam. Dar nu am plans, pana acasa. M-am dezbracat de hainele ude, am luat altele si le-am pus la uscat, si m-am urcat pe soba unde era cel mai cald.
In zilele ce au urmat am aflat ca eram considerati niste eroi.