Urmăresc mai multe direcții de dezvoltare personală și financiară. Mulți spun că e bine să investești în aur și argint. Oameni mai “serioși” ca Robert Kiyosaki, sau tot felul de “deștepți” care vorbesc despre investiții, dezvoltare personală, etc. Bănuiesc că ați înțeles ideea.
Acum m-a trăznit ideea că românul nu prea știe să învețe, nu știe să urmărească, să înțeleagă ce face cel din jurul său. Ideea este că știm să judecăm și să etichetăm, dar să luăm ce este bun și să aplicăm nu prea ne pricepem.
Uite ce zic băieții ăștia: ” investește în metale prețioase!”.
Care sunt metalele prețioase?
Metale prețioase, nefieroase sunt: aurul, argintul, platina. Astea trei, fiind printre cele mai valoroase și cunoscute metale prețioase.
Acum să ne gândim cine a deținut, sau deține în comunitatea în care trăim cantități considerabile de metale prețioase.
Cetățenii de etnie rromă.
Este notoriu faptul că cetățenii de etnie rromă au o afinitate pentru aur. Există glume în jargonul contemporan referitoare la “haur” și “fer” și aici nu mă refer la partidul de “AUR”. Este drept totuși că etnici rromi sunt împărțiți între două zone destul de abrupte: sărăcie și avuție. N-am zis bogăție fiindcă nu-mi amintesc să fi auzit de rromi în Forbes, sau celălalt clasament (Capital, cred).
Nu prea sunt rromi care au făcut afaceri, multinaționale. Cel puțin eu nu am auzit.
Ce au făcut rromii de au atât de mult aur?
Istoric vorbind situația lor, viața de nomad ia obligat să găsească o cale să investească agoniseala în ceva valoros, cu volum și greutate mică.
De ce erau impuse aceste condiții?
Rromii sau țiganii nu erau stabiliți pe vatră, adică nu aveau casă și pământ. Erau ființe libere, un fel de bloggeri/vloggeri de călătorie. Ce sa mai zic erau globetrotterii acelor vremuri! Băieții ăștia mergeau cu familia, căruța tip caravană și caii reprezentând și casă și masă pentru ei.
Astfel au recurs la a-și transforma surplusul financiar în aur, în mod special. Acum ce pot spune, oamenii nu s-au oprit aici și au oferit drept moștenire următoarelor generații acei “cocoșei din aur”. Aurul reprezentând atât un refugiu economic, recurgând la utilizarea lui când apărea un necaz sau o bucurie: înmormântare, botez, nuntă. Pe de altă parte rromii țineau cont și probabil mai țin de mândria familiei când venea vorba de căsătorie, astfel că familiile căutau să fie cât se poate de echitabil înstărite. Îmi imaginez că acest lucru avea loc, aici mă refer la nunțile organizate din interes pentru copii, pentru că oarecum aveau astfel garanția că aurul lor (munca) ajunge pe mâini bune. Adică, nu-și va bate cineva joc de tradițiile și cutumele țigănești, munca și mândria generațiilor din familie atât timp cât celălalt copil provine dintr-o familie cu “valori morale” similare.
Metalele prețioase au o proprietate destul de rară în lumea “instrumentelor financiare” și anume că își păstrează valoarea în timp. Fac față cu brio inflațiilor, hiper-inflațiilor.
Ca idee este un mod onorabil, cum de secole deși au fost oarecum marginalizați, stigmatizați, lipsiți de educație poate (cel puțin una cu care suntem noi obișnuiți) au reușit să transmită mai departe ceva. Unii dintre ei, cei mai chibzuiți.
De ce nu am învața de la ei ce este bun? De ce?
Tot ce este la modă la un moment dat poate nu o să mai meargă sau o să apară un moment de cotitură în istorie când poate se va întâmpla că istoria să se repete.
Acum este la modă să investești în proprietăți, imobiliare. Dar să nu uităm că românii au trecut printr-un proces de naționalizare, unii dintre noi (cei mai în vârstă) au fost afectați direct, implicit și generațiile următoare lor au fost afectate indirect. Nu puteai să îți iei pământul sau casa în buzunar și sa pleci. Nu puteai să le ascunzi.
Este posibil să vină un moment când acest proces va mai exista în istorie, nu se știe când dar pot să garantez că într-o formă sau alta la un moment dat circumstanțele vor fi de așa natură.
Poate să vină și o confiscare naționalizată a averilor, implicit: aur, argint, acțiuni, etc. Dar pe astea dacă nu ești destul de prost încât să te lauzi cu ele poți să le ascunzi, cumva și să speri că tu sau cei dragi vor putea să se bucure de ele cândva când lucrurile vor reintra pe un “făgaș normal”.
