Apa mea, a ta, a noastră? – [c]

Autor guestpost – Ema Rotariu

Am spus că am să tac, și-am să-mi înving lacrimile și nu o să plâng. Mi-am zis că nu-mi permit, că am muncit mult prea mult să ajung aici. Am construit atâtea baraje, mi-am adunat o rezervă atât de mare…pentru ca acum să ce? Să plâng? Să renunț la tot ce am făcut până acum, doar pentru a plânge? Și cine vă dă vouă, lacrimi, dreptul de a curge? Pentru că pe mine nu țin minte să mă fi întrebat. Vreți să cădeți, să mă părăsiți, la fel ca toți. Până și voi tânjiți la libertate. Cum mă pot opune? Cât să vă mai țin? Nu mai am nici materiale, nici putere suficientă să construiesc încă un baraj. Și ce sens ar mai avea? Vouă nu pot să mă împotrivesc.

Am spus că am să-mi adun apa, o să o beau și o să rămână acolo, să mă facă mai frumoasă, să mă ajute, să mă purifice. Mi-am zis că nu poate să plece, că îmi va fi mereu devotată, prietenul meu din interior. Și nu a fost. Nici măcar nu mi-a spus “Adio”, vrea doar să plece. Și va pleca. Pentru că eu nu am nicio putere să o opresc.

Apa e liberă, apa nu e ceva ce poți poseda. Nu e a mea, nu e a ta, nu e a noastră. Apa are drepturile ei, visele ei, libertatea ei. Pentru că doar ea decide când vine și când pleacă. Nu e decizia noastră. Poate fi sub forma unui taifun sau a unui pârâu lin. Ea alege, nu eu, nu tu, nu noi. Fiindcă apa nu e un fenomen. E cum a spus Călinescu despre mare “un numen”. Ea rămâne, chiar și după ce noi nu vom mai fi. A fost aici înaintea noastră, va fi aici și după noi. E alături de noi sau e împotriva noastră. Se manifestă sub mii de forme. E fie irascibilă, fie calmă. Poate fi dulce, sărată sau amară. E atât de complexă. E mult mai mult decât voi putea eu, tu, noi să fim vreodată.

*Acest articol ii apartine lui Ema Rotariu si participa in cadrul concursului Pana del Pato 2012.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: